Inceput

...
Un nou sfarsit de saptamana cu planuri care nu se materializeaza. Stiu de concursul de Duminica, dar imi este frica sa nu ramana singura optiune. Ce sa fac eu la concurs? Mai ales ca nu am nici casca. Dupa o intreaga zi de incercari esuate de a planifica ceva cu prietenii, seara ma trezesc fara alternative, privind la un echipament complet, proaspat achizitionat. Dimineata plec la concurs.

...
Ajung la destinatie cu o ora mai devreme de start. Cativa ciclisti dau ture usoare de incalzire in asteptarea startului. Ma gandesc la pantalonii mulati pe care trebuie sa-i imbrac si, stanjenit, renunt. Las doar tricoul, rucsacul si manusile. Cand ajung la locul de unde se va da startul, raman perplex la privelistea care mi se ofera: cat vad cu ochii ciclisti echipati cu costume cum am vazut la marile concursuri televizate. Ma amestec printre ei si dintr-o data simt ca dispare orice jena si vreau sa port echipamentul complet.

...
Se da startul, stau in spatele plutonului sa nu deranjez concurentii doritori de locuri fruntase. Eu sunt la primul concurs si nu am pretentii. Pe masura ce primii kilometrii trec, cu primul plat si prima urcare usoara ma incalzesc si astept ca transpiratia sa-mi ude tricoul si sa-i simt raceala. Buretele de protectie al pantalonului nu permite seii sa-mi transmita amprenta ascutita si incomoda cu care ma obisnuise la turele cu pantalonii scurti si ma gasesc in situatia in care nu simt nici o jena, muschii lucreaza si ma pot concentra doar la pedalat. Primul baton energizant. Hidratare din mers. Sunt inconjurat de concurenti pe o urcare la care multi imping bicicleta si doar cativa pedaleaza din greu. Eu le impartasesc efortul, nu cobor din sa si pedalez surprins de faptul ca inca pot continua. Deja am depasit cu mult pragul maxim de efort de care eram constient ca il pot face si transpiratia se prelinge de pe barbie exact pe cadru. Efortul devine sufocant si cobor din sa. Nu pot insa sa stau pe loc. Ma simt inexplicabil impins de la spate de o forta invizibila. Orice concurent depasit imi insufla un nou val de energie. Am pierdut fara sa imi dau seama atitudinea de la start si incep sa inteleg spiritul concursului. In sfarsit ma folosesc de toate abilitatile fizice pentru a parcurge cat mai repede traseul.

...
Ploua si imping la deal bicicleta, apa curge siroaie printre bolovani precum transpiratia pe sub pelerina mea. Pantofii incep sa fie grei si ii simt cum scapa din picoare. Nu inteleg de ce nu pot face corelatie intre ceea ce vad si ce simt. Pantofii sunt plini de apa si noroi dar nu ma deranjeaza. Trebuie doar sa merg mai departe. Las bicicleta pe o parte, rezemata de pedala si ghidon, si ma aplec sa strang sireturile. Inca mai simt adrenalina de la ultima coborare si creierul acumuleaza informatii continuu. Observ ca piciorul meu se sprijina de o bucata de stanca iesita la propriu din pamant. Nu, nu este pamant. Este totul stanca, pe alocuri acoperita cu zone de pamant adus de apa care se scurge. Nu ma pot abtine sa nu ating cu intreaga palma o portiune de stanca si simt cum imi zgarie pielea. Iau in mana o bucata de cremene si o strang in pumn pentru a-mi confirma inca o data vitregia mediului in care ma aflu. Durerea apare imediat facandu-ma sa o scap. In palma raman sapate o multime de urme adanci. Si totusi am ajuns aici atat de repede, la kilometrii intregi de la start, fara sa simt nimic din toate astea. Un concurent in urcare imi atrage atentia si intorc privirea. Atunci vad insa pentru prima data bicicleta cum nu am mai vazut-o pana acum. Cadrul solid, alungit cu tijele curbate din spate ma duc cu gandul la un sportiv puternic cu muschii incordati la maxim in timpul reprezentatiei. Anvelopele groase, cu crampoane mari pe care noroiul nu se prinde, discurile franelor si furca uriasa ii tradeaza atitudinea si capabilitatile. In sfarsit inteleg ca aici, eu sunt oaspete iar ea este acasa si se simte in largul ei. Ea pentru asta este facuta, nicidecum pentru plimbari de dupa-amiaza pe aleile din parc. Este facuta sa ma ajute pe mine sa inving vitregia mediului de aici si o face cum trebuie.

...
Incepe coborarea. Intai incet, apoi mai repede. Bicicleta se simte stabila cu toate ca ma deplasez cu viteza pe un drum plin de gropi si bolovani. Sunt ridicat in pedale, picioarele si mainile sunt flexate, strang varful seii intre picioare. Simturile sunt incordate la maxim anticipand traseul optim printre obstacole. Am ajuns intr-o zona a coborarii mai dificila. Fac echilibristica la viteza mica si se intampla. Roata fata aluneca si cad. O multime de ganduri imi trec prin minte incercand sa inteleg de ce m-a dezamagit. Vad insa urmele crampoanelor sapate in pamant si chiar o bucata de piatra infipta intre doua crampoane. Rapid realizez ca veriga slaba a echipei nu este ea. Am ales trasa nepotrivita si ea a facut tot ce a putut sa mai salveze ceva. Ma astepta neobosita sa o ridic si sa continui parca frematand de nerabdare. Se termina coborarea si sunt pregatit din nou de urcare.

...
Cursa s-a terminat. Ma gandesc la ultimele doua ore din viata mea. Imi trec prin minte episoade ale cursei, manevre reusite incercate pentru prima oara, urcari pe care nu am crezut ca le pot face fara oprire. Pulsul creste si ultimele picaturi de adrenalina ramase sunt pompate in corp la retrairea momentelor dificile pe care abia acum le constientizez. Nu pot controla multitudinea de trairi pe care le simt si decid sa-mi dau timp sa le inteleg. Preocupat de propriile simtiri, am uitat de bicicleta. Cobor privirea asupra ei si un zambet imi apare pe fata: soneria cocotata tantos pe ghidon si 'ochii de pisica' agatati peste tot ii ascund secretul pe care tocmai i l-am aflat. Drept multumire pentru tot ce m-a facut sa simt, o sa-i fac un cadou pe care il asteapta de cand a parasit magazinul de unde am cumparat-o. Acesta se numeste Geiger MTB Challenge, locul unde isi va dezvalui secretul tuturor.